Apoi au venit alegerile din 20 mai 1990 și totul s-a sfârșit aproape la fel de brusc precum a început. Pe 13-14-15 iunie a mai fost o explozie de speranță, ultima plină de energie. Părinții mei au fost acolo, în Piața Universității. Îmi amintesc că au decis să se întoarcă în Ploiești exact cu o zi înainte să ajungă minerii. În momentul acela energia noastră, a lor, a început să fie confiscată. Ce a urmat, ştiţi foarte bine. Chiar dacă fiecare are o perspectiva proprie despre ultimii 25 de ani, este mai mult sau mai puţin mulţumit de "tranziţia" noastră, cert este un lucru: suntem la mare concurenţă cu Bulgaria pentru a scăpa de pe ultimul loc al Uniunii Europene - ultimul loc într-un clasament al ruşinii legat de corpuţie, sărăcie, nivel de trai, produs intern brut, km de autostradă, orice. Acesta este pentru mine eşecul celor 25 de ani.Astăzi am aproximativ vârsta părinților mei de acum 25 de ani. Sunt, într-un fel, în același moment de speranță ca ei. Simt, dar mai ales sper, că pot veni vremuri bune. Că voi putea construi viața mea în România şi pot să obţin un statut şi să fiu apreciat pentru valoarea muncii mele. Și nu vreau să pierd acest moment. De aceea postez cu insitenţă pe Facebook, de aceea sunt vehement în discuțiile cu prietenii, de aceea sunt prea agitat și uneori considerat agitator politic: nu vreau să privesc înapoi peste alte câteva decenii și să văd că speranța mea a fost, și ea confiscată.
Astăzi simt că sunt în momentul părinților mei de acum 25 de ani. În aer plutește un minunat sentiment de schimbare, de speranță. Revoluția mea este însă mult mai simplă. Este doar un vot. Un vot care poate deveni foarte important. Nu vreau să ajung ca după alte decenii să aştept cu speranţă o schimbare adevărată, vreau ca această schimbare să se schimbe. Nu mai am timp să aştept încă 25 de ani.
Fotografie: Banksy, Girl with a Balloon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu