Românească la aeroport

Eram un grup zgomotos şi vesel de vreo 14 în aeroportul de la München. Am plecat răsfiraţi spre terminal. Eu am rămas în urmă cu încă trei dintre noi. La controlul paşapoartelor ne aştepta o coadă destul de lungă care şerpuia printr-un labirint de cordoane. Cei din grup care o luaseră înainte erau deja împrăştiaţi, câte doi-trei, în coadă.

Mă îndreptam şi eu distrat spre mulţime. Însă tocmai când să intru în rând, sunt tras de mână. Văd un semn mare şi îl privesc neîncrezător - sunt două cozi: cetăţeni UE (unde nu stă aproape nimeni) şi restul (unde este puhoi de oameni).


Surpinşi intrăm spre coloana aproape goală. Îi identificăm repede pe cei din grup care au luat-o înainte şi care acum aşteaptă în coada de "şi restul". Suntem veseli că s-au fript ceilalţi, le facem cu mâna, râdem... Până aici ne-a fost. Din puhoiul de lume "non-UE" vine o voce de pensionară indignată: "Vă băgaţi aşa în faţă, ruşine!". "Treceţi înapoi! Chiar aşa nu vă e ruşine?!" i se ţine isonul.

Sunt derutat. Pentru că deşi tonul indică persoane de vârsta a treia, de genul celor care se iau de puşti în faţa bolocurilor pentru că fac prea multă gălăgie, revolta vine din partea unor tinere de maxim 30 de ani. Surpiza este că sunt bine îmbrăcate, de parte de a fi genul arpozar sau piţi. Nu sunt doar eu derutat, toţi cei de pe "culoarul scurt" ne privim surprinşi, cu gura căscată.

- Dar NOI suntem la coadă corectă, pentru cetăţeni UE. E un semn mare la intrare, domană! răspund primul, împăciuitor.
- Chiar aşa nu vedeţi că stăm la rând? sunt pus la punct.
- ÎNCĂ mai suntem cetăţeni UE, de ce să nu profităm? încerc să sparg eu gheaţa cu o glumă... proastă. Dracu gheaţă, nu funcţionează! Mişcarea de protest escaladează. Suntem violent loviţi dur cu o întrebare dezarmantă din partea primei indignate: "Ei, da' ce suntem noi, proşti?!"

Discuţia se animă. În acelaşi timp, un bun cetăţean al patriei, cu puternică iniţiativă civică, iese din rândul trist şi merge direct la vameşii care controlau paşapoartele. Le spune ceva arătând, nervos, cu degetul spre noi. Ne reclamă! Vameşii însă zâmbesc derutaţi şi ridică din umeri.

Suntem în pragul unei revolte muncitoreşti spontane. Unul dintre noi cedează şi răspunde nervos: "Mergeţi ca oile la coada cea mai lungă. Nu e vina noastră că nu ştiţi să citiţi un semn. De ce staţi acolo şi nu veniţi tot aici?" Din mulţime vine sec a doua replică dezarmantă, ca o lovitură de ciocan în cap: "Din solidaritate!" Se simte un iz de mândrie patriotică. Din tonul triumfal cu care ne-a fost servită, cred că se aştepta la aplauze, sincer.

Este totul inutil, clar. Le-am întors spatele solidarilor şi am întâlnit o privire foarte mirată a unei nemţoaice care intrase o dată cu noi. Se credea şi ea europeană, săraca. Ea chiar nu înţelegea nimic din ce se întâmplă.

Protestele s-au stins, încet-încet, pe măsură ce noi trecem prin controlul paşapoartelor în privirile pline de ură ale "solidarilor". Şi ca să fie clar: erau două cozi, cu două gherte de verificare a paşapoartelor, cu două rânduri de vameşi. Nici măcar nu intrasem în faţă, eram doar pe un rând care mergea mult mai repede. E clar, noi nu respectăm regulile nici atunci când funcţionează pentru noi.