marți, 14 octombrie 2014

Fotbalul şi politica

Politica românească seamănă tot mai mult cu naţionala. "Băieţii" sunt conduşi de nişte personaje dubioase, incompetente, pe care nimeni nu le mai doreşte, dar care se încăpăţânează să nu plece. Alţi antrenori oricum nu avem de unde alege, probabil că cel mai înţelept ar fi să luăm pe cineva din afară (aşa cum am făcut în 1866), poate ne învaţă să muncim mai mult.


Pe teren nimeni nu face nimic serios, toţi joacă în silă. Singurul lucru care reuşeşte sunt faulturile grosolane. Se primesc cartonaşe după cartonaşe, "ai noştri" par deranjaţi, dar nu se opresc din faultat. Se tăvălesc jalnic, se vaită urlând de durere falsă la fiecare minge pierdută. Mutu, constant şi relaxat, ratează ocazie după ocazie.

Tot spectacolul trist este completat de comentatorii mereu în contratimp, confuzi şi depăşiţi de situaţie, care cred că se pot salva cu clişee ieftine, răsuflate, neschimbate de ani de zile. Şi care simt nevoia mereu să îşi dea cu părerea, deşi niciodată nu au o părere pertinentă.

Noi privim cu dinţii strânşi din tribune sau de la televizor şi ne enervăm tot mai mult. Ba uneori mai suntem şi bătuţi de jandarmi, firmele de pază sau minerii, după caz. Nu învăţăm nimic din toată experienţa asta şi, meci după meci, începem cu speranţa că naţionala ne va umple iar inima de fericire aşa cum a făcut-o cândva, în anii '90 (sau era '89?)... Atunci am fost atât de aproape!

Hai ai noştri, huo Piţi! Am dat gol Finlandei! Azi Dumnezeu a fost român.