Mi-am zis atunci că rușinea nu se mai repetă, nu-i las eu pe străini să descopere Bucureştiul înaintea mea! În plus aveam deplină încredere în recomandarea prietenelor mele, era un grup de artiști plastici şi arhitecți: dacă lor le place, treeebuie să fie ceva cu muzeul ăsta.
Am întrebat în jur: "ai fost la MŢR?" Toţi răspundeau cu un aer superior: "Normal, la terasă, acolo, nu? La cinema, nu? Cine nu ştie MŢR?!". Se pare că nu găseam temerari care puteau să îmi explice ce se întâmplă cu adevărat la Muzeul Ţăranului Român. Şi tot ce puteam să îmi imaginez era o înşiruire de porturi cu explicații minuțioase despre specificul vestimentar al fiecărei zone. Şi linguri de lemn, muuuulte linguri de lemn (nu mă întrebați de ce). Şi acum, când îmi amintesc de imaginea asta, mă apucă un căscat puternic.
Până la urmă, într-un weekend de iulie târziu, când asupra noastră amenința căldură şi lipsa unor planuri de sfârşit de săptămână, am decis să atacăm muzeul. Bineînțeles, ca în orice poveste de Hollywood cu happy-end, nu era nimic din ce m-am așteptat; nu am găsit colecția de linguri, dar am găsit un perete decorat cu vase de lut, ce perete! Aici trebuie să mă felicit pentru inspirația de a închiria două audio guide care au făcut experiența cu adevărat fantastică, de fapt ele ne-au introdus în povestea magică a muzeului. Pentru că la MŢR nu găseşti o enumerare științifica de exponate etichetate după criterii etnografice (yes, am lexic, frate!). Nu, aici găseşti o poveste spusă de o voce caldă în căştile audio guide-ului, de planșele ascunse ștrengăresc prin colțurile camerelor, dar mai ales de modul unic în care sunt așezate toate exponatele. Deşi nu sunt referinţe directe, îţi aduci aminte de toate basmele pe care le-ai auzit când erai mic. Şi din primul moment eşti copleşit de convingerea că satul românesc era plin de spiritualitate şi de o inteligenţă unică acum pierdută, ucisă de comunism, colectivizare şi, mai nou, urbanizare.
Mi-au plăcut multe lucruri. Dar cel mai mult îmi fuge mintea către sala de şcoală (e ceva din copilăria mea acolo), către troiţa şi casa ţărănească (cel mai mult mi-a plăcut să le miros, am recunoscut ceva din copilăria de la ţară), de poveştile despre crucile din sat, icoane şi explicația elegantă ce înseamnă un pictor de icoane (uf, am uitat cuvântul, m-a lăsat lexicul).
Când am ieşit din muzeu, oraşul mi se părea o invenţie împotriva firii. Dar eram încărcat de optimism: dacă şi acum am suprize atât de frumoase în oraşul ăsta, mai are o şansă.
La MŢR, înainte de terasa şi evenimentele de acolo, înainte de filmele frumoase de la Cinematograful regizorului român, treeebuie să mergeţi la muzeu! Şi să vă luaţi audio guide-uri!
Pentru curioşi: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/
