miercuri, 10 februarie 2016

Pentru Jürgen - postare lirică despre maşina de serviciu

Seara cuprinde discret biroul agitat ca o oală în clocot. Rând pe rând, colegii îşi iau rămas bun. Adrenalina de peste zi se topeşte, treptat, într-o linişte tot mai profundă. Redescopăr sunete pierdute - zgomotul tastelor începe să devină, cumva, asurzitor. A mai plecat unul, apoi încă unul, ultimul. Sunt singur în birou şi liniştea pare acum că are parfum, consistenţă. Fără telefoane, fără întreruperi, fără forfotă, gândurile mele se răsfaţă acum libere în biroul larg şi gol. Capătă formă clară. Este momentul meu preferat. Mai prind uneori câteva ore straşnice la birou şi pentru ultima oară peste zi mă încarc cu energie. E bine aşa, pentru că jos, în parcare, mă aşteaptă, cumva nerăbdător, Jürgen. Plecăm spre casă.

Parcarea este la subteran, dar comunică cu exteriorul. Prin deschiderile largi, de afară se scurge o ceaţă care se lipeşte de tot, ca niște picături de rouă. Norii de abur agită jucăuş lumina şi printre stâlpi îl zăresc.Jürgen pândeşte tensionat ca un arc. Nervurile de pe capotă, liniile laterale plonjate spre înainte, sunt acoperite de mii de picături de apă inventate de umiditatea ciudată a unei zile prea călduroase de iarnă. Arată ca muşchii unui atlet în plin efort. De la distanţă, cu nerăbdare, apăs telecomanda. Farurile se aprind. Jürgen pare că deschide ochii şi fixează o pradă imaginară. Uneori am impresia că vrea să se năpustească asupra mea. Dintr-o dată, îmi dau seama că liniştea din birou a coborât după mine şi că traficul agitat şi nebun al Bucureştiului s-a topit şi el în străzi pustii. E rost de goană.
Apăs butonul „Start”. Jürgen mă salută întâi cu un mârâit gutural şi dramatic. Un strigăt de haită. Apoi motorul toarce pofticios şi lin, dar în zgomotul ăsta stă ascunsă încordarea dinaintea atacului. E promisiune. Plecăm.

Jürgen se strecoară încet prin parcare. Îi simt tensiunea. În faţă ne aşteaptă primul sens giratoriu şi un viraj dreapta de 90 de grade. Noaptea pustie nu e deranjată de faruri străine. Suntem singuri, tot drumul pentru noi. Asfaltul ud ne invită şi de data asta. Jürgen mârâie agresiv şi glisează sigur tot virajul. Aşa se întâmplă în fiecare seară, e ritualul nostru de plecare. Dar nu mai spuneţi la nimeni, e doar secretul nostru. Jürgen înghite asfaltul.

Retrogradez cu maneta de pe volan, cravaşa mea. Motorul răspunde cu nerăbdare. Jürgen se încordează şi strigă dezlănţuit. Farurile despică întunericul. Avem amândoi chef de fugă pe primii kilometri către oraş. Aşa începem de fiecare dată, eu şi Jürgen într-o conversaţie cu motorul. Strunit sus în turaţii, pe modul Sport+, devine prelungirea mea. Îi simt fiecare tresărire pe asfalt, fiecare gest. Volanul e bisturiu. Fiecare schimbare de direcţie o simt, lipit de scaun, în spate. Am un zâmbet mare pe faţă. Eu şi Jürgen - fiecare îşi fredonează fiecare muzica. Doar mâinile se rotesc lin, fără efort. Control.

It's another lonely evenin'
In another lonely town

Din boxe, Bon Scott oftează răguşit blues şi ne potoleşte. Ridic volumul care înghite toate zgomotele de afară şi ne rupe complet de lume. Chiar dacă oraşul mai are încă viaţă, eu şi Jürgen suntem singuri pe un drum. Luminile curg pe parbriz explodate în mii de picături de ploaie. Ştergătoarele bat ritmul. Am propria mea coloană sonoră, puternică şi imperturbabilă. În minutele alea pot fi oricine, oriunde. Puterea nu se mai măsoară în cai putere, ci în decibeli. Angus explodează într-un riff sacru de chitară.

Nu ştiu dacă este linia agresivă cu privirea încordată a farurilor sau poate inscripţia de spate cu "i" în capăt, dar maşina asta este o invitaţie războinică pentru ceilalţi din trafic. Posesori ai altor mărci vor să-mi demonstreze că am făcut o alegere greşită, că se putea mai bine. Sau caută, nesiguri, o confirmare a alegerii lor. Şi uneori explodează în pufăieli obosite şi nervoase de motorină. Dar eu şi Jürgen ne strecurăm netulburaţi pe Calea Victoriei, cu pietonii alungaţi de noapte şi frig, şi ne vânăm, narcisiști şi indiferenți, reflexia prin vitrine. Imaginea noastră aleargă tremurat prin geamurile lor. Visul explodează brusc în realitate când un şofer de taxi face brusc stânga de pe prima bandă şi opreşte în colţul intersecţiei. Ieri a fost duba care a oprit, viclean şi fără avertizare, în faţa trecerii de pietoni. Alaltăieri cineva m-a strâns cu maşina lui de bordură privind concentrat numai înainte, cu volanul strâns la piept. Traficul din Bucureşti îţi oferă mereu pe cineva care să te ţină atent. Cu Jürgen, însă, este atât de uşor! Volanul comandă, iar maşina ascultă fără ezitare. Motorul se răsteşte gutural pentru ultima oară în seara asta. Creierul se inundă de amintiri: Transfăgărăşanul, în august, drumul spre Poiană şi drumul spre Cota 1400, muşcate de gheaţă, în decembrie.

Am ajuns. Jürgen mă ascultă cuminte şi se strecoară în locul de parcare. Motorul se opreşte ca un deznodământ abrupt. Cobor. Sunt pe trotuar şi Jürgen mă priveşte cu farurile încă aprinse. Am inima strânsă. Avantajul faptului de a lucra la o companie auto este că maşina de serviciu se schimbă des. Dar acum acesta nu mai este un avantaj. Înseamnă că în curând trebuie să ne despărţim. Dar el nu ştie asta. Stă calm la locului lui şi are încă poftă de alergat. Rămâi cu bine, prieten drag!

----
Mulţumesc unui bun prieten drag care a aruncat un ochi peste textul de mai sus şi mi-a temperat avalanşa de metafore dulcegi, dar sincere. Şi care nu a vrut să-l numesc.