Start de regată

Yachtul nostru avea un nume minunat:
"Fra Diavolo"

Mi-era teribil de frică. Tac-tac-tac-tac-tac - un zgomot metalic, puternic, ne însoţea ieşirea din marină. Un cablu de oţel, agitat de steagurile noastre, se bătea nebun de catarg. Frecvenţa rapidă şi puterea sunetului erau semn că vântul are intenţii serioase. Cu toate astea, yachtul nostru ieşea calm din port, împins de motor. Aveam echipament albastru, cu pantaloni impermeabili din gore-tex, care îmi permitea să afişez o falsă imagine competentă. Urmăream cu mândrie, dar nesigur şi puţin stingher, spectatorii care ne întorceau priviri de invidie de la mal. Încet, yachturile ieşeau în larg şi începea pregătirea pentru regată (şi ce regată!) - Giraglia Rolex Cup. Eram la prima mea ieşire serioasă pe mare...

Totul începuse cu o zi înainte. Însoţeam un grup de jurnalişti care urmau să concureze pe un yacht pregătit de BMW, cu echipaj susţinut de 3 profesionişti. Ar fi trebuit să stau linştit pe mal, la plajă şi să mă asigur că totul se desfăşoară conform programului, că echipa de presă are toată susţinerea necesară. Așa că se anunţa unul dintre cele mai linştite evenimente la care am participat: soare şi plajă la Saint-Tropez. E bine să fii PR la o companie puternică, cu proiecte frumoase!

Am putut însă să stau liniştit? Nu! Cum am ajuns, am ridicat timid degeţelele, ca la şcoală, către skipper-ul nostru, Petra. "Pot să vin şi eu?", am întrebat timid. A zâmbit relaxat şi a răspuns imediat: "De ce nu?". Atât mi-a trebuit... 30 de minute mai târziu, după un prânz rapid, eram pe barcă. Ca orice "prima dată", nu am înţeles nimic din ce mi s-a întâmplat. După mai puţin de o oră eram înapoi în marină, fericit că răul de mare nu mă lovise, ameţit de viteza cu care se întâmplaseră toate şi copleşit de câte lucruri trebuia să reţin: denumiri, reguli, proceduri. Aşa începea experienţa mea pe mare. Un yacht ultrasofisticat cu multă fibră de carbon şi un echipaj de profesionişti senzaţionali: Petra avea la activ o traversare solo în jurul Lumii, Paolo (strategul echipei) avea participări în Americas Cup, iar Rosario (bowman, cel care stătea provă, în faţă) era pe cât de mic, pe atât de plin de energie şi forţă. Totul pentru o regată la fel de puternică şi faimoasă ca un mare premiu de Formula 1. V-am spus că a fost momentul meu de noroc total?

Mi-era teribil de frică. Aveam în minte încă sunetul cablului care se lovea nervos de catarg. Încet am ajuns în larg. Paolo a oprit motorul şi yachtul a început să plutească liniştit şi nepăsător în larg. A urmat un moment de linişte nefirească. Nu la fel de liniștit era Rosario care, după numai câteva minute a început să ne agite, a spart calmul şi ne-a pus, autoritar, la muncă. În câteva clipe velele erau întinse şi barca noastră începea să prindă viteză şi să taie, tot mai puternic, valurile.

Cine vrea să vadă un start spectaculos în sport, trebuie să urmărească, să simtă, să înțeleagă o regată. Jumătate din adrenalina unei competiţii de câteva ore se consumă atunci, la start, în câteva momente. În combinaţie intră multă strategie, coordonare şi exagerat de mult curaj. Iată cum se întâmplă: linia de start este marcată de o geamandură şi barca arbitrilor. Echipajele sunt anunţate, prin radio, cu cinci minute și, pentru sincronizarea ceasurilor, cu patru minute înainte de plecarea în cursă. Numărătoarea inversă creează dramatism şi tensiune. Toate echipajele încep să se agite. Toţi caută să intre pe culoarul optim, cu viteza maximă, forţând poziţia de prioritate. Este o luptă nebună pentru poziția ideală cu viteză maximă exact în momentul startului, exact în dreptul liniei de start. Sunt cinci minute în care câteva zeci de bărci de până la 20m fac manevre la limită, mereu extraordinar de rapid şi mereu la numai câţiva zeci de centimetri de celelalte echipaje, toate în luptă pentru o singură poziţie. O luptă nebună, contra timp, pentru fiecare metru, şi, în final, cu unul singur în poziţia câştigătoare. Restul trebuie să plece în urmărirea lui cu a doua șansă.

Noi suntem echipajul din planul secund,
îmbrăcaţi în albastru.

Calmul dinaintea startului îmi păcălise frica. "5 minute" a venit, printre dinţi, anunţul lui Paolo. El, Petra şi Rosario s-au încordat ca nişte pantere flămânde. Am început să luăm tot mai multă viteză și să adulmecăm un traseu tot mai aproape de celelalte bărci. Ne înclinăm tot mai mult. Vântul s-a trezit şi a început să se lovească de noi cu tot mai multă putere. Viteza creştea mereu.  

"4 minute". Valurile sunt tot mai mari. Ceva, probabil catargul sau toată barca, a început să trosnească tot mai amenințător. Rosario, în faţă, la provă, gesticulează. Vorbește mult. E plin de energie și parcă el trage singur yachtul înainte. Mai repede, tot mai repede. Ne pune la lucru. Acum suntem toţi întinşi în afară, să ţinem yachtul cât mai bine în vânt. Voltă. Se schimbă direcția. Alergăm de la bord la tribord și apoi ne întidem iar în afară. Viteză. Altă voltă. Alergăm înapoi la bord. Iar ne aruncăm în afară. Yachtul trosnește cu ură. Mă aşteptam să se rupă în orice moment. Însă nimeni nu-l ia în serios, semn că așa sună o barcă încordată la maxim. Ca un arc. E bine.

Vântul deja şuieră nebun, parcă scăpat de sub control. Yachtul trosnește în valuri. Aproape! Sunt parcă nefiresc de aproape de celelalte bărci. Întins în afară am crezut. la un moment dat, că o să ating un alt echipaj. O agitație italienească pune stăpânire pe noi. Ne hrâneşte cu energie. Rosario urla la Paolo, Paolo urla la Rosario. Doar Petra, despre care am aflat mai târziu că nu era italiancă, stătea impasibilă la cârmă. Start! Am plecat. Eliberare. E minunat!

Au urmat trei zile de competiţie cu ieşiri de 5-6 ore. Am avut de fiecare dată o mare destul de agitată, care s-a luptat mult cu noi. Valuri mari, poate de până la 3 metri. Şi vânt, vânt puternic de până la 60 km/h în rafală: în prima zi ne-a rupt vela principală, din fibră de carbon! A fost o experienţă completă. Dacă la început îmi era frică, am terminat alături de Rosario, în faţă la provă. În picioare, în yachtul agitat de mare, schimbând velele (foc sau spinnaker). Nu am fost prea eficient şi Rosario mă mustra părinteşte (cred că a scăpat şi un "cazzo" de 2-3 ori), ceea ce mă ambiţiona de fiecare dată. Am terminat undeva în primele 15 locuri între câteva zeci de echipaje. Nu a contat prea de mult, important era că acum simţeam că echipamentul albastru de gore-tex mi se potriveşte.

Fra Diavolo