"12 Angry Men" este, probabil, cel mai simplu film complex pe care l-am văzut vreodată. Tot firul epic poate fi prins într-o frază: un juriu deliberează dacă un tânăr va fi condamnat sau nu pentru crimă. Cu excepţia scenei de început și final, toată acțiunea se desfășoară în numai două camere. Filmul nu are nici măcar muzică, ce să mai vorbim de efecte speciale, cascadorii sau alte artificii hollywoodiene. Iar acțiunea curge destul de previzibil către final. "12 Angry Men" e mai simplu ca un teatru radiofonic.
Dar narațiunea atât de simplă este, de fapt, un thriller psihologic împachetat într-o poveste polițistă. Pe cât de simple sunt decorurile, pe atât de complex și de bun este jocul actoricesc. Nu există artificii cinematografice ostenative, dar tehnica imaginii este excelentă, cu detalii bine controlate, fără să le simți. De exemplu trecerea trepatată de la cadre lungi, la prim-planuri tot mai strânse lucrează foarte bine la creșterea suspansului. În final, nu este important unde merge firul povestiri, așa cum spuneam destul de ușor de intuit, ci cum se ajunge acolo: elegant, aproape firesc, fără întoarceri de situație forțate, inconsistente logic.
Este un film despre trebuie să funcționeze justiția, despre relațiile între oameni, între tată și fiu, între tineri și bătrâni, intelectuali și muncitori, despre xenofobie versus toleranță și integrare și, partea mea preferată, despre triumful rațiunii. Da, sunt și câteva lecții moralizatoare, dar care nu dereanjează. Nu sunt deloc ostentative, ci curg firesc de-alungul filmului.
Nu cred că trebuie să aștepți o întâlnire accidentală cu cei 12 oameni furioși pe TVR, MGM, TCM sau Cinemax, așa cum tot mi s-a întâmplat mie. Trebuie să pui mâna pe calculator și să îl descarci. Problema e doar să te hotărești ce versiune vrei să vezi, color sau alb-nergru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu