Documentarul bate filmul

Teleenciclopedia e unul din momentele dulci ale coplilăriei mele. Înainte ca televiziunea prin cablu să binecuvânteze şi apartamentul numărul 12, Bloc 9A, de pe o alee liniştită din Ploieşti, Teleenciclopedia era printre singurele mele întâlniri fascinante cu televizorul. Genericul (un fragment din Momentul muzical pentru pian şi orchestră de Nicolae Kirculescu, mulţumesc Wikipedia!) funcționa de fiecare dată hipnotic. Alergam pe canapea şi mă așezam încordat ca o pisică în fața prăzii. Eram atât de încordat, încât uneori cred că şi uitam să respir. Şi acum mă bântuie vocea Adelei Mărculescu spunând vesel "dar despre asta în epsioadele următoare!". Ce dramă (a se citi oftică)! câtă tensiune (a se citi nervi)! ce chinuitoare aşteptare pentru o nouă sâmbătă seara când să alerg iar pe canapea...

De la Bowling for Clumbine încoace, însă, am început să intuiesc că documentarele pot fi şi altceva decât reportaje educative, relatări istorice sau material-Discovery (da, între timp Teleenciclopedia era detronată brutal de cablu). A fost o descoperire istorică, ca cea a unei noi îngheţate preferate după ce erai convins că mai bine decât Mövenpick de nuci nu se poate. Eram bulversat şi cred că şi atunci, de emoţie şi entuziasm, am uitat să respir.

Am devenit mare fan al filmelor lui Moore, dar redescoperirea documentarelor nu era pentru mine completă. Am fost precum Columb care se întâlnea pentru prima oară cu Americile şi nu înţelegea unde se află: am văzut filmele, dar nu vedeam genul de filme. Nu ştiam că există astfel de documentare şi dincolo de Moore.

Asta până când m-am întâlnit complet întâmplător cu Man on Wire. Atunci lovitura-şoc a fost totală. O poveste frumoasă, aventură cât într-un film cu Indiana Jones (bine, exagerez puțin), tensiune care se acumulează pe tot parcursul filmului către punctul culminant şi un final elegant, cu o doză mică de mesaj moralizator, fără melodramă. La final eram încărcat de multă energie pozitivă de tipul "trebuie să mă apuc şi eu de... ceva". Noroc că nu am găsit "cevaul" şi zilele următoare mi-au temperat entuziasmul, că altfel...

De curând am avut alte două întâlniri fenomenale cu documentarele. Primul a fost Senna: pentru ca filmul asta să îţi placă la nebunie, nu trebuie să fii fan Formula 1. Are ingrediente de poveste siropoasă de Hollywood cu Bruce Willis - un erou cu performanţe de super-erou în confruntare inegală cu personaje negative care conspiră împotriva lui, îl sabotează şi pe care ajungi să îi deteşti (huo teroriştii! jos!). Dar este o poveste adevărată, asta şochează şi fascinează atât de mult.

Am stat mai mult de 2 ore jumate cu un nod sec în gât. Ca orice om de pe planetă care a auzit de Senna, ştiam şi cum se termină legenda lui. Nu puteam decât să stau încordat şi să mă gândesc la finalul inevitabil. Cred că iar am avut ceva probleme cu respiraţia.

În final, despre filmul care m-a convins că e multă poveste în documentare: Exit Through the Gift Shop. Îl descărcasem pentru Ami care are un magazin de cadouri (www.cadouripentruea.ro) şi mă gândeam că o să fie "pe temă". Ce surpriză am avut... Ca să evit o înşiruire penibilă de epitete vă spun doar atât: ar cam trebui să-l vedeţi, vorbim după (pe blog?).

Acum am înţeles că există reportaj şi există documentar. Nu trebuie să fie didactic, poate să fie subiectiv. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ăsta e farmecul unui documentar pe gustul meu. Şi din cauza asta, de exemplu, Lumea văzută de Ion B. este un film complet ratat despre o poveste senzațională. Cu toate astea, merită văzut pentru a-l descoperi pe Ion Bârlădeanu.

Am în folderul de filme multe documentare proaspăt descărcate: Armadillo, Inside Job, War Photographer şi Kapitalism, reţeta noastră de succes (pe DVD, l-am cumpărat). Voi ce recomandați?

P.S. Nu, nu am probleme de respiraţie.